Ningea crunt.
Fata uriasului statea pe intuneric sub plapuma bulbucata, cu urechea ciulita, asteptand. Fiecare scartait putea fi mosul adastand pe la geam, fiece soapta putea fi glasul lui manand catre alt castel inecat in bezna. O umbra se vazu in incaperea de jos si fata uriasului se napusti pe scari, impiedicandu-se in papuci.
Smuci usa larg si un vant ascutit il involbura claia de par ciufulit, lipindu-i totodata camasa grosolan cusuta de trup. Na, ca nu era nimeni. Inca ningea si cararea era neantinsa.
Cu toate astea, mirare mare…crengile pomului infoiat se arcuiau incet, de parca cineva le-ar fi agatat cu maneca si sub crengi, da, sub crengi, vazu un ghemotoc impachetat stangaci, miscandu-se ca un ou ce urma sa scoata un pui. Isi aminti grija cu care trebuia ridicat un asemenea lucru gingas si, in clipa urmatoare, i se odihnea in palme. Nu mica ii fu mirarea sa descopere inauntru o mogaldeata vie, cu ochi si gura, ghemuita de spaima.
Il puse in poala si incerca sa-I desfaca bratele incrancenate. Scotea sunete stinse, neputand a se apara de degetele butucanoase ale fetei de urias. Ea ramase asa, leganandu-se in scaun, la foc, cercetandu-l cu o curiozitate noua. Cum te joci cu asa ceva? Doar e atat de mic…
In zilele urmatoare, Uriasa il planta intr-un ghiveci smaltuit si il puse pe geam, la lumina. Il uda in fiecare zi si il masura cu o sforicica. Dar el nu voia sa creasca si asta o intrista pe fata din cale-afara. Atat ca, odata scos din pamant, i se facu mila de talpile lui scofalcite de atata apa si il lasa vreo doua zile la foc, pe polita caminului.
Unde il gasi mai apoi, lesinat ca o carpa. Banui ca de foame, si alerga, speriata, la bucatarie. Scoase din camara o paine proaspat coapta si o aseza pe un servet. Il indesa inauntru cu indarjire, mai sa-l franga. In picioare langa masa il astepta sa iasa, dar asta se intampla abia peste o saptamana incheiata. Intre timp, ea aproape uita de el si de bucuria ce i-o facuse aceasta jucarie.
E limpede ca nu stiu cum sa ma port cu el si ca mai mult ii fac rau. O sa-l dau, o sa-l dau, o sa-l dau.
Se incinse cu cojocul si iesi din castel, pasind cu amaraciune pe cararea ce ducea spre sat. Langa brazii de la raspantie se opri si sopti in naframa cateva vorbe inciudate. Ce ciudat, gandi ea. E cea mai nemaipomenita jucarie ce am primit-o vreodata. E vie, ma priveste, ma asculta, pare ca ma intelege… Poate ca are nevoie de alt fel de sprijin, nu de mancare si nici de adapost…
Se intoarse in casa si il scoase din carpe. Urca cu el in pod si, din cuferele prafuite scoase o carte. Astea-s litere, ii spuse mogaldetei ce se uita crucis la pagini. Iar astea-s cuvinte, ce le vezi aici insirate pe hartie. Le citesti si pe urma te gandesti la ele. Uriasa tacu. Nu isi amintea cine o invatase pe ea sa citeasca. Uriasul, atunci cand era tanar, pesemne. Asa cum ea lua vietatea in causul palmelor si il purta peste semne, tot asa, ei i se purtase mana peste slove. Pana intelesese. Pana putuse spune.
Pricepi tu, stiinta e ca o casa. Eu iti pot arata cum sa pui temeliile, acuma, pana esti mic si n-ai habar ce se petrece cu tine. O sa crezi ca doar ne jucam de-a prinsa. Apoi, impreuna, om ridica si zidurile, atat de inalte cat le vei voi. Le poti spoi cum doresti, poti face cate incaperi crezi ca o sa ai trebuinta. Vei locui acolo singur pana vei hotara ca a venit vremea sa pui acoperisul. Insa cu acela te vei chinui singur…
Iar mai incolo, de va mai fi vreun foc sau vreo palalaie inauntru, chiar daca fumul va iesi pe horn , caldura lui te va invalui si iti va fi bine. Abia atunci o vei simti ca fiind, cu adevarat, a ta.
Asadar, sa incepem… Vezi litera asta, umflata ca si capatana ta goala? Asta e A. Ia vino tu mai aproape de lumanare…
